M-am nãscut în 1894, la începutul iernii, compensînd cu viata-mi cumplitele dureri ale facerii. Nimeni nu mai stie sã-mi indice cu precizie data nasterii mele si cu atît mai putin adevãratul meu tatã. Îmi place sã cred uneori cã m-am nãscut in 8 decembrie, sub semnul sãgetãtorului, si cã pe tatãl meu îl chema Serghei si cînta la violoncel. Am desenat nenumãrate crochiuri ce-l reprezentau cu chip de portocalã, pe care, cu degetele-i lungi si gratioase, o decojea meticulos, savurînd îndelung aroma rãspînditã de fîsiile portocalii înainte sã i le dea mamei pentru dulceatã.
     Alteori îl închipuiam dormind printre copaci, pe frunze moarte, aceleasi degete lungi si fine - de cum au dat de umezeala pãmîntului - prinzînd rãdãcini ce se-mpreunau pe sub trupul sãu amortit si brãzdat de slinoase dîre de melci.
     Am o schitã în care un înger tinînd o vioarã de lut cu strune împletite din spice de grîu îl acompaniazã, în timp ce pletele-i fluturã din pricina miscãrilor ample si viguroase ale aripilor - un adevãrat virtuoz.
     N-am reusit însã vreodatã sã aflu dacã pe tatãl meu îl chema Serghei, dacã cu degetele-i lungi si fine tinea arcusul vreunui violoncel, dacã era un perfectionist sau dacã-i plãceau gutuile la fel de mult cum îmi plãceau mie. În schimb îmi aduc aminte foarte bine de mama mea, Anaïs si de sora ei geamãnã, mai în vîrstã cu douãzeci de minute, Marta. Desi erau gemene, nu semãnau cîtusi de putin. Singura fiintã fatã de care împreunã au trãit o intensã, pãtimasã dragoste a fost sora mai tînãrã a unuia din lungul sir al presupusilor mei tati. Avea ochi mari si vii, ce ardeau în frumosul alb al fetei, acoperit aproape în întregime de rosiile-i plete mirosind întotdeauna a salvie. Mîinile-i erau mari si albe, si mai tot timpul reci si umede. Nu-si putea suferi degetul mare, era mai bãtrînã cu cinci ani fãrã patru zile decît mine - dacã într-adevãr m-am nãscut în 8 decembrie. O chema Nina si, desi în ochi i se citea o nesãtioasã poftã de viatã, n-a stiut niciodatã sã si-o trãiascã cu adevãrat - poate chiar pentru cã era prea lacomã de ea.
     Anaïs, mama mea, si Marta, mai vîrstnica ei sorã geamãnã, desi diferite în toate (Marta adora salata de vinete cu ceapã, pe cînd Anaïs o putea mînca doar dacã era preparatã cu mult usturoi si piper), cînd era vorba de baia Ninei o tãcutã rivalitate se isca între cele douã: care din ele va plimba cu miscãri languroase buretele greu de apã pe spatele-i alb si catifelat? Care din ele o va face sã zîmbeascã cu ochii închisi, printre usoare oftaturi aproape ritmice? Adeseori mã întreb, oare tatãlui meu, lui Serghei, i-ar fi plãcut Nina? Dacã e adevãrat cã semãnam cu el, ar fi trebuit sã o divinizeze. Dar cui nu-i plãcea Nina?
     Toate s-au întîmplat atît de demult, si timpul a mãcinat atît de mult adevãrul, încît nu cred cã mai am altceva decît o imagine fadã si idealizatã a acestei ciudate si minunate femei. Cãci timpul, asemeni dragostei, ne orbeste în fata oricãrei imperfectiuni, augmentînd doar plãcutul, bunul, frumosul. Pînã si durerea, suferinta, trecute prin înselãtorul filtru al memoriei, se metamorfozeazã în veritabile clipe de voluptate, de exaltare, de împlinire si mai ales în ancore pentru futila bocire a paradisului pierdut.
     A trecut atît de mult de atunci, încît nici mãcar nu mai stiu dacã mint sau spun adevãrul. Oglinzile s-au prefãcut la loc în nisip, nisipul plin de amintirile fostelor oglinzi a fost spãlat de înspumate valuri ce se izbesc necontenit de stînci si trupul Ninei a hrãnit generatii întregi de floricele mãrunte si galbene ce continuã sã nãpãdeascã pietrele cenusii, calde, ce-i sînt acum moale plapumã.
     Nu o pot scoate din mine. A ars, a vrut sã trãiascã mai mult decît propria-i viatã, trãind si o bunã bucatã din a mea, iar acum, desi ajuns la o sutã patru ani, încã o simt dãinuind, amestecatã prin cenusa-mi împrãstiatã, de ani, în cele patru vînturi, blestematã parcã sã cutreiere la nesfîrsit orizonturile prãfuite si pustii.